îmi amintesc că
mama desfăcea un butoi cu murături în iarna aceea
murăturile aveau
gust de plastic şi pulbere
şi luau forma vasului în care pluteau
acre şi înfierbântate
aşa cum erau
capetele noastre
peste noi plutea o
zeamă istorică
tata a pus apoi
capacul
pentru a-l înfileta
la loc îţi trebuia ceva forţă
când l-am desfăcut
peste câţiva ani
din uriaşa
dependinţă plină de mase plastice
ieşea un miros
pentru care a trebuit să deschidem toate ferestrele
pentru care a
trebuit să deschidem toate uşile
pentru care a
trebuit să deschidem toate parfumeriile
pentru care a
trebuit să deschidem toate florăriile
pentru care a
trebuit să deschidem toate gurile
pentru care a trebuit să ne închidem afară.
5 comentarii:
şi esenţa de murături nu s-a evaporat nici acum
Foarte buna, parol! :)
suntem ce mancam, suntem ce respiram, suntem muraturile mamei noastre...dar, niste muraturi ganditoare...dovada:aceasta poezie nemuratoare!
A scos vreun vecin de palier muraturile de varza? :))
in directia aceasta mi-ar placea sa te vad evoluand in poezie...biografismul asta fin, sau simularea unei tente biografice, in cazul in care faptele nu sunt neaparat adevarat poarta cu ele forte nebanuite. si conduc poezia chiar si prin nameti mai mari decat in '54
Trimiteți un comentariu