marți, 10 iulie 2012

asta e altceva

de șase luni sunt aici și am recuperat aproape tot trecutul. când îl voi recupera pe tot va ieși o piesă.

7 comentarii:

sowl spunea...

să colaborăm, O.O.
zic..

holicica spunea...

așa zic și eu, sowl :)

trickstian spunea...

It soothes the burn the truth I know that someone good someday in heart and life will make it. Felicitări.

holicica spunea...

îţi mulţumeşte

trickstian spunea...

ca şi când claudiu komartin i-ar fi făcut un copil verei călin - textul. dar eu intuiesc că racul e mai bun, decât reprezentarea, fără înjghebare şi meşterire (nopţi nedormite, au, mă doare capul,la băieţi, burta de la pilule şi vitamine, ş.a.m.d.) atunci când lucrează din interior, spontan şi natural, aşa cum este, ascultând natural copilul- viul, ritmurile primordiale, cinetica primitivă.

think about it,
feel it well
dear oli,
you are There.

let the wordsmiths be prepared
that a real mom will dare
and beyond domestic fights
are there families and hearts.

eu spun ce simt şi ce cred, un personaj, mă pot abţine, dar tu eşti povestitorul, pentru că eşti.

acum mă opresc pentru că au, mă doare capul!:) vezi, nu mă pot abţine:) apoi îmi pare rău. e un anotimp canicular, infernal aş putea spune într-un singur cuvânt.

de ce ar fi cotidianul cea mai frumoasă poveste? întreb, pentru că eu mă consider un pic animist, văd dimensiunea circumscrisă, minimală făcând parte din exterior. de exemplu, poveştile lui raymond carver care sunt mari pentru că 1. e raymond carver şi 2.pentru că ele se conectează la ceva mai mare decât dânsele, atât pe orizontală cât şi pe verticală, ca o veritabilă poziţie 69, mă uit la simbol, par să ne spună 'te iubesc, pentru a putea rămâne eu însumi'. Ele nu devin niciodată UNU,sunt în dialog, şi ce dialog, mă uit la simbol, mai pun o virgulă, şi vorbesc despre ce vorbesc atunci când vorbesc despre dragoste.

trickstian spunea...

Cât despre trecut, opinia mea ţine mai degrabă de nuanţă, şi este că el nu poate fi posibil recuperat, mai degrabă el poate fi retrăit, paradoxal, dar asta doar mişcarea vieţii o ştie, când şi cum o face, prin bulă, fragmente,instantanee, inspiraţie, ea o ştie. Sunt de acord că e o ipoteză firavă dar nu am alta mai bună. Plec de la un exemplu personal. Am ascultat acum 1 an, o piesă întâmplătoare de la o formaţie necunoscută care m-a transpus în cinetica primordială sau arhiva afectivă primară de care vorbeai şi tu în text. S-a produs brusc şi instantaneu, ca o iluminare, ceva mai mult decât profană - chestie(sacră)de gust, rămăşiţe, puternică şi profundă, ascuţită, senzorială, ca o bulboană. Sunt în staţia de autobuz, în comuna Tuzla,judeţul Constanţa, am 8 ani, aştept autobuzul care să ne ducă la plajă în Eforie Sud, pe mine şi maică-mea,necunoscutul e imens şi e prezent acolo, în aşteptare, între venirea nevăzută dar aşteptată a autobuzului, în staţie, piatra albă care luceşte de soare de forma unei bănci gulerate ieşită din staţie asemănătoare unei poteci, vântul căldicel din plopi, mirosul, amestecul ascuţit de cunoscut şi necunoascut, liniştea, aşteptarea, misterul,casa unde locuim şi care este situată la 30 de metri de staţie, aparţinând unor rude,liliana care este adolescentă şi mândră, are camera ei, şi aduce puţin cu loredana groza la începutul anilor 90, îi simt siguranţa pe care eu nu o am atunci, şi nu o am nici acum, acea siguranţă pe care numai o fată o poate deţine ştiindu-i misterul,dar poate că orice fată, cândva a ştiut-o, pe care liliana a pierdut-o mai târziu când s-a căsătorit şi a făcut copii, când viaţa sau deciziile te-au dus acolo, unde poate că nu ţi-ai dorit, dar acum e târziu să mai repari ceva, dar eşti în viaţă, eşti vie şi asta contează pentru că mergi mai departe,când seara ne întoarcem de la plajă,să mergem spre camere,liliana primea la fereastră ascuns ca să nu ştie părinţii, un băiat cârlionţat ce semăna cu michael jackson la începutul anilor 90, să nu le spuneţi alor mei tanti nicoleta, mama, loredana groza şi michael jakson, poate că aşa trebuia să fie, împreună, dar de câte ori ceea ce vrem şi dorim cu adevărat se întâmplă în viaţă? Ce lucru nefăcut la timp,la ce privire nerăspunsă, la ce gest sau cuvânt nu suntem atenţi, de ce, pe undeva, cândva, mereu, subtil, tiptil, acolo ceva neînţeles ne joacă mereu pe degete? Camera Lilianei mă înduioşează, în amintire mai mult ca niciodată. Parfum, păpuşi, televizor, o cameră magică, plină de viaţă şi vie,scoici, pietre de mare, o cameră ondulată,niciodată cufundată în kitschul proletarilor urbani bucureşteni, camera unei adolescente simple,de comună dintr-o localitate de mare, cu uşă închisă cu cheia, gata să ne primească în ea atunci când ea o dorea, găsindu-se prin preajmă.Avea personalitate. Avea acel lucru pe care un băiat îl poate avea, dar nu-l poate niciodată deţine. Avea mister. În mişcare, era viaţa, tânăra fată, înfruntând fără s-o ştie atunci, paote nici astăzi, moartea, nimicnicia, vidul, golul, împotrivirea şi revolta, mişcarea vieţii în sine palpitând dintr-o localitate de la mare. Mai plâng şi astăzi.


Eu zic că ăştia sunt oamenii,că mai degrabă suntem slabi decât puternici, că moartea e năprasnică şi că se insinuează în detaliu pe unde apucă, că mereu acolo,subtil, fatal, o lovitură de graţie, bună sau rea, în cazul meu, piesa muzicală, bula de timp, ne va juca pe degete.


Dacă arhiva e a povestitorului,viaţa e a personajelor. Doar Proust e acelaşi la mâncat madeleine.

Nu i se face rău?

holicica spunea...

cristian, îmi doresc să nu te opreşti, să nu te abţii de la trecut. brusc şi viu, exact aşa cum vorbeşti, ca o iluminare. cum vorbeşti tu de frumos despre camera lilianei. a room of her own. zici că te-a înduioşat camera ei şi eu aşa o văd, că prin tine a devenit camera-personaj la care asist şi eu acum, cu tine în ea, aşa, înduioşat. pe mine m-a înduioşat camera-ei, camera-ta personaj şi aproape că mă ruşinez că am acces la intimitatea aia duios provincială. aproape că mă simt un peeping tom şi asta gâdilă. nu ştiu ce piesă necunocută a fost aia care a declaşat fotografia cu interiorul unei adolescente din tuzla, dar piesa asta cred că face bine. nu ştiu cum asculţi tu acum piesa aia, cu ce gânduri, cu ce urechi, i-ai făcut pesemne şi videoclipul cu loredana groza şi michael jackson din tuzla :) cum o fi ca în loc de piesa aia să fie un om care să declanşeze în tine amintirea asta? cam aşa e şi aici. oameni rupţi dintr-un cadru cât se poate de cotidian declanşează trecutul. cotidianul este cea mai frumoasă poveste pentru că el declanşează povestea. ajungi să-i iubeşti pe oamenii ăia cât se poate de naturali într-un context banal pentru că ţi-au declanşat amintirile. şi nu numai că le-au declanşat, dar te-au făcut să le retrăieşti cu alţi ochi( "... beyond domestic fights are there families and hearts") nu fac decât să decupez din ce spui şi să recompun ce gândesc pentru că tu, prin amintirea ta, declanşezi în mine la rândul tău. poate c-ar trebui inventată o reţea de socializare bazată exclusiv pe aminitiri. poate că aşa ne-am împrieteni mai sincer şi mai netemători. cred că nu se va inventa o astfel de reţea fiindcă ea există deja. eu nu (mai) cred niciun pic că madlenelele fac rău. şi da, suntem mai degrabă slabi decât puternici. din fericire numai după ce ne vedem în toată slăbiciunea noastră minoritatea celor puternici nu mai are niciun efect asupra noastră.
scuză-mă dacă nu fac referinţe. în căutarea timpului, mi-am pierdut exerciţiul ficţiunii. mă bucur mult că te-am regăsit. uite, cristian, tu eşti într-un fotoliu de catifea roşie în lojă la sala palatului :)